"Dacă vrei să te faci romancier, deschide miezul şi scoate din călimară Universul."
Cam așa arată un îndemn făcut de Tudor Arghezi celor care au de gând s-o apuce pe calea asta. Iar eu l-am descoperit cu mult după ce-am bătătorit-o un picuț. Târziu?... Cam prea devreme?... Ori taman la timp?... Am să aflu la un moment dat, fără doar și poate. În mod cert, am luat de bună zisa marelui poet de la Mărțișor, cu mult înainte de a o afla...
La drept vorbind, niciodată nu m-am considerat un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. În mintea mea a stăruit mult timp o idee potrivit căreia scriitor este acela care reușește, de bine de rău, să trăiască din rodul muncii sale; adică din ceea ce scrie! Da, două dintre pasiunile sau plăcerile mele favorite, sunt în strânsă legătură. Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc și să scriu. Am dezvăluit în prima postare a acestei pagini despre "muncile sisifice" depuse de către colegii mei de familie, întru convingerea subsemnatului, cum că cititul este o chestiune de înfăptuit fără zăgaz. În realitate, nici nu a fost nevoie vreodată să-mi repete a doua oară această sarcină. Îmi plăcea! Era una dintre formele mele de evadare, atât de la mini-excursiile după diverse cumpărături, cât și de la diversele discuții sau probleme care își făceau apariția prin zonă. Iar cealaltă formă de a mă sustrage din lumea asta enervant de prezentă era formată din precursoarele audiobook-urilor de astăzi. Îmi plăcea enorm să ascult discuri cu teatru radiofonic și culmea, cu poezie. Într-una din perioadele copilăriei mele, mama mea lucra la celebrul magazin Muzica, pe atunci singurul magazin de profil din București. Așa s-a întâmplat să am o colecție imbatabilă pe atunci de discuri cu teatru radiofonic din toate categoriile, de la povești, până la piese sofisticate (a se citi clasice!) de teatru și dramatizări ale unor romane din literatura universală. La poezie îmi plăcea vocea catifelată a lui Nichita, timbrul baritonal al lui Emil Botta sau vocea "de bunic" a lui Arghezi. Mergeam la magazin, unde stăteam ore întregi și ascultam acele minuni la pick-up-urile din sală, așezat comod în fotoliile acelea imense, îmbrăcate într-un fel de vinilin negru sau maro și care erau prevăzute cu 2 difuzoare pe laturile spătarului, acolo unde, de regulă, se întâmpla să fie capul unui om. Evident, capul meu era cu vreo 50 cm mai jos decât nivelul difuzoarelor, fapt care amplifica sunetul pentru mine într-un mod miraculos. Și până ațipeam, căci se întâmpla și asta, în timpul "spectacolului" citeam informațiile de pe coperta discului, exact așa cum citești libretul de la un spectacol de operă sau de teatru. Pentru mine nu era absolut nici o diferență! Eram într-adevăr la un spectacol, departe, departe de lumea asta, poate tocmai în locurile despre care ascultam; atât de departe încât nu mă deranja nici faptul că trebuia să întorc discul pe cealaltă parte, ca să continui aventura! Păi, normal! În orice călătorie se întâmplă să te mai și oprești, să iei o gură de apă, să te revigorezi, pentru ca pe urmă s-o pornești din nou cu forțe proaspete mai departe.
Cu scrisul s-a întâmplat ceva mai târziu. Terminasem gimnaziul și începusem cursurile unei școli profesionale în loc de liceu, iar în completare, începusem să merg la fratele meu, Cristian, la radio. Acolo îmi plăcea să ascult comperajele emisiunilor și, nu în ultimul rând, emisiunile înregistrate pe teme de cultură și știință. Pe semne că acolo s-a produs un declic în privința asta, pentru că luam seama la "scriiturile" produse de Mara Popa, Paul Grigoriu, Ștefan Ghidoveanu sau Gigi Enache. Și am început să fac mici descrieri de persoane, de împrejurări, chiar peisaje. Scrisul avea același dar ca și cititul de a mă deconecta, de a mă ajuta să rătăcesc în lumile mele perfecte. Îmi imaginam chiar dialoguri, așa cum auzisem de atâtea ori pe discurile mele și le "înregistram" pe câte o agendă mai goală, găsită prin casă. Ulterior, când m-am mutat în orașul de pe Mureș, înclinam să reneg această îndeletnicire, reușind chiar s-o dau uitării o bună perioadă de timp. Până prin '95, când prin conjuncturi la care și în momentul de față mă gândesc cu mirare, am ajuns în casa poetului Gligor Sava! Știam de la București de existența lui, bunicul meu avea printre cărțile lui de poezii, o carte de la editura Dacia, pe care o luasem de multe ori în mână: Gligor Sava, O lege care se spune încet. Îmi plăcea cadența ordonată a poeziilor din acea carte (pe atunci pentru mine poezia era aceea exclusiv cu rimă!), îmi plăceau și unele metafore, deși nu îmi plăcuseră într-atât încât să rețin vreuna, așa cum se întâmplase cu versurile lui Tudor George-Ahoe, de pildă. Așa că ajuns în casa lui, mă uitam la el un fel de religiozitate amestecată cu alt fel de curiozitate. În manualele de limba română îi văzusem pe scriitorii de acolo, îmbrăcați mai țanțoș, la cravată, tunși mai cu grijă, deh! Nenea ăsta din fața mea, parcă era un Einstein mai obosit, cu părul la fel de explodat ca al modelului amintit, cu mustață de viking feroce, cu voce răgușit-tunătoare și cu purtări care mă derutau total, când blajine, de mogâldeț care nu va face nici un rău la nimeni în veci, când furtunoase, că m-a făcut de vreo câteva ori să gândesc că gata! până acum mi-a fost... Nu știu dacă mai apuc să zic ultima rugăciune!! Și până să ajung să-i cunosc sufletul imens, m-am întrebat de câteva ori, cum face el, așa de natural, alăturarea aia de apelative diametral opuse, cu care dezmierda pe oricine îi era aproape: "Mă, ticălos drag!"... Dar, fără nici o îndoială, el a fost cel care m-a luat de-o pană și m-a aruncat în arena leilor literari. Nu mai știu cum a venit vorba și momentul în care i-am spus cu un ton spășit, că și mie îmi place să scriu uneori și în care i-am dat, cu oarecare teamă, vreo două texte comise înainte de plecarea mea de la București. Nici nu i le-am dat lui direct, mi se părea atunci prea greu de abordat; le-am lăsat Doamnei Mia, fantastica sa soție, care a fost mult mai deschisă în privința acestui subiect și care a promis atunci că i le va da să le citească. Următoarea vizită în casa lor a avut efectul hotărâtor. Citise ea prima cele două texte, iar acum în ochii ei se putea citi o mare surprindere. "Ia stai acolo un pic și nu te mișca, să vorbesc cu Puiu!" mi-a spus, invitându-mă pe o canapea din sufrageria casei. Și a plecat după Puiu, strigând și strunindu-l de mama focului. "Uite, a venit băiatul cu cele două texte! Trebuie dus la cenaclu duminica viitoare! Hai vino jos! Tu le-ai citit?... Cum nu?! Nu le-ai citit?! Hai, mă Puiule!... Acum te pui să le citești, uite-le aci! Lași totul deoparte și le citești, că sunt scurte, îți ia doar 3 minute! Te așteptăm jos în living! Nu-l las să plece (ăsta eram eu!) până nu vii să-i spui ce și cum!!"... Și într-adevăr, nu s-au lăsat până nu m-am dus cu ei, într-o duminică, la Casa Sindicatelor din Arad, acolo unde își țineau ședințele membrii Cenaclului Literar "Luceafărul". Acolo unde, vreme de aproape 13 ani, colegii mă puneau să citesc măcar o dată pe lună. Și ce puteam să citesc în fața unor oameni de litere, dacă nu ceva produs proaspăt al circumvoluțiunilor proprii?! Am încercat de vreo 2 sau 3 ori să vin cu reluări ale unor texte mai vechi. Nu pot spune ce mi-am luat! Deci, clar, nu era o soluție adecvată! Așa că mă puneam frumușel pe treabă ca să nu mă mai fac de râs a doua oară! Până prin 2004 am scris preponderent proză scurtă, fiindu-mi mai la îndemână acest gen. Aveam timp berechet să-mi elaborez povestirea în gând și îmi era mai comod să o scriu la foc continuu, în câteva zile, ca să o am pregătită pentru data viitoare. La început personajele mele erau cât se poate de simple: el, ea, celălalt, cealaltă. Nu aveam nevoie de nume; personalizarea mi se părea un procedeu mult prea migălos, iar accentul schițelor îl puneam mai mult pe întâmplări și pe situații, lăsând în mod intenționat personajele cu un caracter general.
În primăvara lui 2004 însă, după câteva discuții cu poetul Mircea Jurcă, m-am gândit să schimb un pic registrul în care eram deja perceput. Ca urmare, într-una din ultimele ședințe dinaintea vacanței de vară, perioadă în care ședințele cenaclului erau suspendate, l-am rugat pe poetul Vladimir Belity, șeful nostru de cenaclu, să nu mă mai programeze, urmând să încerc să vin cu un roman din toamna următoare. Și exact așa am făcut, spre surprinderea și deliciul colegilor mei de cenaclu! Din noiembrie 2004 și până în ianuarie 2006, am citit acest mini-roman, cum l-am categorisit eu, în ședințele de la Casa Sindicatelor, pe măsură ce terminam fie câte o parte dintr-un capitol, fie câte un capitol întreg. La lecturarea primului capitol am găsit chiar și o modalitate originală de a mai anima atmosfera concentrată de acolo, creând un moment de stupoare și haz în rândul luceferilor. La terminarea paginii 16 am constatat cu uimire că mi se terminaseră și colile A4 pe care scriam! Și, după îndelungi căutări prin casă după suportul pe care urma să-mi continui povestea, am găsit un sul de hârtie albă pentru fax! Și am continuat acolo firul! Iar în ziua ședinței, m-am dus cu tot cu sul la cenaclu! Îl aveam băgat în buzunar, ca să nu-l vadă asistența și am început să citesc capitolul, reluând totul de la pagina 15. Colegii se uitau nedumeriți la mine, pe masa mea neaflându-se decât o singură coală, care urma să se termine relativ repejor. Niciodată nu citisem mai puțin de 10 pagini!!! Acum aveam una singură! Iar eu am terminat pagina 16 și m-am uitat lung la ei! "Păi ce faci?! Doar atât ai pentru azi?!" m-a chestionat poetul Constantin Butunoi, dând glas nedumeririlor întregii asistențe. "Nicidecum!" am răspuns eu pe un ton glumeț. "Abia acum începe distracția cea nouă!" i-am asigurat pe toți, scoțând sulul din buzunarul interior și desfășurându-l în fața lor, pe măsură ce înaintam cu povestea. În timp ce citeam însă, îi vedeam cu coada ochiului cum chicoteau pe înfundate din băncile în care erau așezați. Vreo două ședințe am tot citit din sul! Practic sulul conține doar paginile 17 și 18 din manuscris, restul fiind continuat, în mod mai normal, pe coli A4.
Cam așa s-a născut această carte... Mircea Jurcă a poreclit atunci manuscrisul meu "romanul pe 68 de pagini și un papirus!". Și tot Mircea Jurcă a fost unul dintre colegii cu cele mai înverșunate și utile comentarii asupra cărții de față... Datorită lui și a altor câțiva colegi de acolo, precum Vladimir Belity, Constantin Butunoi, Horia Simon sau Vasile Leac, această cărticică a ajuns în varianta finală, pe care o veți vedea peste puțin timp.
Dar, despre cât de puțin este acest timp, așa cum scriam în postarea anterioară, este musai să fiți cu ochii pe ziarul Glasul Aradului. Ei vor face anunțul necesar în momentul în care vor considera că totul este pregătit întocmai cum și-au propus.
