De câte ori debutează câte un scriitor, aud în jurul meu, de fiecare dată, celebra întrebare: "Cine e ăsta?"... E o chestiune dezbătută cu strictețe în cazul nașterii oricărei forme de expresie culturală; carte, muzică, film, pictură, etc. În ciuda faptului că simplul răspuns clasic și obiectiv "autorul!" nu satisface deloc apetența de cunoștințe a întrebătorilor, problema se naște odată cu apariția obiectului publicat. Deci: Cine sunt eu?
E o întrebare la care nu prea știu nici eu ce să răspund, de multe ori... Sunt un tip neobișnuit de obișnuit... Ca și fire, pot părea de regulă, o persoană introvertită, închis de obicei în ale mele şi destul de rezervat, dedicat aproape în întregime scopurilor mele. De fapt sunt extrem de dependent de relații umane. Dacă nu știu nimic de prietenii mei vreo 2-3 zile, mă ia cu fibrilații. Dar, tot de regulă, sunt și un tip cam anacronic, pentru multe gusturi; sunt cam la fel de dependent de cultură, de artă, de idei din acestea preconcepute care trimit la iubire, respect, ajutor, înțelegere, armonie, umanism, etc... Îmi plac artiștii; am un mare respect pentru orice om care creează ceva, indiferent că e poezie, teatru, muzică sau sculptură în săpun și boabe de orez. Iar domeniile culturale m-au atras din copilărie. Vinovați pentru faptul că mi-am ratat o strălucită carieră în hoții, șmecherii facile de făcut bani sau politică (cam tot aia), sunt bineînțeles părinții, bunicii, frații și cei care au gravitat prin jurul meu, precum luna în jurul pământului. Bunicul dinspre mamă, adică Tataa, cum l-a botezat fratele meu Cristian, a fost profesor de muzică, dirijor, scriitor, traducător. Soră-sa, coana Tanța, așijderea, scriitoare, logoped înveterat, iar în tinerețile ei, parașutiștă amatoare și prietenă de suflet cu Tudor George - "Ahoe". Bunică-mea, adică Mamaa (ea a fost rebotezată prima) era o cititoare redutabilă și o mare amatoare de film și teatru. Ea îmi scotea cartea din raft și mi-o dădea, fără nici un alt imbold: "Ia vezi cum ți se pare! Cred că o să-ți placă...". Abia acum îmi dau seama că era o mică enciclopedie trăitoare, cel puțin pentru mine! Iar adevărul e că nici acum nu-mi dau seama de câte domenii am discutat cu ea și câte lucruri care mă definesc în momentul de față, le-am învățat de la ea. Pe linia asta a coborât mama, care după un Conservator neterminat la secția de harpă, s-a încăpățânat să cocheteze mai departe cu artele astea molipsitoare: a pictat pe sticlă, a experimentat un fel de mariaj magic între artă și tricotaj, s-a jucat făcând măști, genți și alte obiecte miracol din macramé. Cu taică-meu situațiunea e și mai adâncită-n mrejele artistice; tot muzician și profesor, la fel de autodidact ca și personagiile anterioare din realitatea mea. Violonist până în microbiologia ființei sale, fondator al ansamblului folcloric "Frunză Verde", trubadur și totodată excelent ambasador al valorilor muzicii folclorice românești, cea autentică, bazată pe sutele de ani de formare a tradițiilor, profesor la fel de împătimit în transmiterea acestor valori către câteva generații bune de copii. Din ei m-am hrănit eu de la începuturi... Ei au fost cei care mă "stresau" de fiecare dată cu îndemnuri la acțiuni determinante: "pune mâna pe carte!", "mai citește și tu ceva!", "cară-te și-nvață!", etc. Tipic! Nu?...
E o întrebare la care nu prea știu nici eu ce să răspund, de multe ori... Sunt un tip neobișnuit de obișnuit... Ca și fire, pot părea de regulă, o persoană introvertită, închis de obicei în ale mele şi destul de rezervat, dedicat aproape în întregime scopurilor mele. De fapt sunt extrem de dependent de relații umane. Dacă nu știu nimic de prietenii mei vreo 2-3 zile, mă ia cu fibrilații. Dar, tot de regulă, sunt și un tip cam anacronic, pentru multe gusturi; sunt cam la fel de dependent de cultură, de artă, de idei din acestea preconcepute care trimit la iubire, respect, ajutor, înțelegere, armonie, umanism, etc... Îmi plac artiștii; am un mare respect pentru orice om care creează ceva, indiferent că e poezie, teatru, muzică sau sculptură în săpun și boabe de orez. Iar domeniile culturale m-au atras din copilărie. Vinovați pentru faptul că mi-am ratat o strălucită carieră în hoții, șmecherii facile de făcut bani sau politică (cam tot aia), sunt bineînțeles părinții, bunicii, frații și cei care au gravitat prin jurul meu, precum luna în jurul pământului. Bunicul dinspre mamă, adică Tataa, cum l-a botezat fratele meu Cristian, a fost profesor de muzică, dirijor, scriitor, traducător. Soră-sa, coana Tanța, așijderea, scriitoare, logoped înveterat, iar în tinerețile ei, parașutiștă amatoare și prietenă de suflet cu Tudor George - "Ahoe". Bunică-mea, adică Mamaa (ea a fost rebotezată prima) era o cititoare redutabilă și o mare amatoare de film și teatru. Ea îmi scotea cartea din raft și mi-o dădea, fără nici un alt imbold: "Ia vezi cum ți se pare! Cred că o să-ți placă...". Abia acum îmi dau seama că era o mică enciclopedie trăitoare, cel puțin pentru mine! Iar adevărul e că nici acum nu-mi dau seama de câte domenii am discutat cu ea și câte lucruri care mă definesc în momentul de față, le-am învățat de la ea. Pe linia asta a coborât mama, care după un Conservator neterminat la secția de harpă, s-a încăpățânat să cocheteze mai departe cu artele astea molipsitoare: a pictat pe sticlă, a experimentat un fel de mariaj magic între artă și tricotaj, s-a jucat făcând măști, genți și alte obiecte miracol din macramé. Cu taică-meu situațiunea e și mai adâncită-n mrejele artistice; tot muzician și profesor, la fel de autodidact ca și personagiile anterioare din realitatea mea. Violonist până în microbiologia ființei sale, fondator al ansamblului folcloric "Frunză Verde", trubadur și totodată excelent ambasador al valorilor muzicii folclorice românești, cea autentică, bazată pe sutele de ani de formare a tradițiilor, profesor la fel de împătimit în transmiterea acestor valori către câteva generații bune de copii. Din ei m-am hrănit eu de la începuturi... Ei au fost cei care mă "stresau" de fiecare dată cu îndemnuri la acțiuni determinante: "pune mâna pe carte!", "mai citește și tu ceva!", "cară-te și-nvață!", etc. Tipic! Nu?...
Așa că după ce am terminat (așa credeam eu!) de citit, învățat și pus mâna pe cărți am avut şansa să lucrez sau să “profesez” în cele
mai diferite domenii.
De la şase ani am
început coregrafia, în cadrul ansamblului “Românașul” de la Palatul Copiilor
din București. Domnul profesor Dumitrache, maestrul nostru coregraf, alături de
cele două doamne corepetitoare, doamna Iolanda și doamna Mihaela, au reușit cu brio să mă convingă să mă scol
zilnic la ora 6.30 dimineața, vreme de aproape 4 ani ! A fost primul
domeniu în care am vrut să fac carieră, dar pe care am fost nevoit să îl
părăsesc din cauza unor probleme grave de sănătate; nu ştiam sigur dacă voi mai
avea două picioare sau dacă voi fi nevoit să ţopăi o viaţă întreagă într-unul
singur.
Din 1987 am început să merg la Radio România;
pe moment doar mă jucam pe lângă vărul meu, Costin și pe lângă Cristian, fratele meu cel mai mare, care era
angajat acolo ca operator. După celebra revoluție, mai bine zis în 1993, când
fratele meu a fost “mutat” în echipa Radio România Tineret, am început să fac
tot felul de trebușoare cum ar fi, înregistrări, ilustraţii muzicale, montajul
unor rubrici, cât și mici reportaje sau interviuri, încurajat şi îndrumat fiind
de toţi oamenii minunați pe care i-am cunoscut acolo: Mara Popa, Florin Helmis,
Sorin Caracseghi, Ștefan Ghidoveanu, Paul Grigoriu, etc. Aşa a început cea de a
doua mare pasiune a mea. De boala asta n-am scăpat nici până în momentul de
faţă! Şi ştii cum se zice: dacă nu ţi-ai găsit leacul până acum, obişnuieşte-te
cu boala!
Din 1994, în urma unor evenimente mai puţin plăcute,
am decis să mă mut definitiv la Arad, oraşul natal al tatălui meu. A început
perioada muncilor denumite în mod peiorativ “de jos”. Am fost, în ordine mai
mult sau mai puţin cronologică, telefonist, tâmplar, bucătar, inspector de
asigurări, redactor la “Săptămâna
Arădeană”,
croitor în piele, dresor de câini pentru pază, operator de livrări într-o magazie
de multinațională şi, nu în ultimul
rând, îngrijitor de alei şi spaţii verzi! Da, da! Ați citit bine! Îngrijitor de
alei şi spaţii verzi! Chiar îmi
făcusem, în glumă, o carte de vizită și un ecuson, pe care trecusem pompos
funcţia : Director de Imagine la Uzina de Vagoane de Marfă Arad! Una
dintre cunoştinţele mele, om suspicios de felul lui, chiar s-a uitat încruntat
la mine : “Cum adică director de imagine la fabrica de vagoane?! Dar ce
faci tu acolo?!”… Am ridicat din umeri şi l-am luminat: “Am grijă ca cel care
vrea să facă o poză, aceasta să nu conţină tot felul de mizerii, gunoaie şi
putreziciuni care i-ar strica imaginea! ”…” În realitate era cam dificil să-i explic că
eu de fapt măturam curtea de la Astra Trinity şi că pieptănam iarba ca să nu se
mai vadă nici o frunză pe jos! Dar, mă rog! De multe ori se întâmplă să nu facem ceea ce ar trebui de
fapt să facem. Asta e o tară a umanităţii, care pare să fie bătută în cuie!... :))
Din 1995, datorită poetului Gligor Sava și a familiei sale, am început să frecventez şedinţele cenaclului literar “Luceafărul” din Arad. Cinci ani mai târziu, datorită poeților Vasile Leac și Constantin Butunoi, am început să merg şi la cel ţinut de Uniunea Scriitorilor din același oraș. Aceste noi preocupări au făcut ca vreme de aproape treisprezece și respectiv opt ani, viața mea să se schimbe radical. Intrasem într-o lume pe care o cunoșteam doar din auzite, plină de scriitori, artiști plastici, actori, muzicieni sau pur și simplu oameni de spirit, alături de care am petrecut clipe splendide. Acest fapt m-a încurajat să pornesc pe cel de al 3-lea drum care m-a ajutat din punct de vedere moral. O dată intrat în acest cerc, în acest univers mai bine zis, am avut acces la experienţe unice, fiecare în felul ei. Am strâns pentru publicare (sau nu), material îndeajuns pentru câteva cărţi : proză scurtă, încercări de teatru, poezie şi acest mini roman, cum l-am denumit eu, “Prețul singurătății”, terminat prin 2007. Acel “sau nu” dintre parantezele din fraza de mai sus este o confirmare a unui sentiment de nesiguranță care mă încearcă atunci când vorbesc de publicarea cărților mele... Nu e frică neapărat, dar de fiecare dată mă gândesc că mai e de umblat la textele pe care le-am scris și că încă nu sunt pe deplin gata pentru această acțiune. Romanul de față a fost citit în cadrul ambelor cenacluri literare arădene și comentat de câțiva dintre scriitorii renumiți ai Aradului, cu care am avut onoarea, norocul și bucuria să fiu coleg, dintre care Gligor Sava (+ Guguly!), Mircea Jurcă, Florin Bănescu, Constantin Butunoi, Vladimir Belity, Horia Simon, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Petre Don, Lucia Cuciureanu, Vasile Leac, Lia Alb, Ioan Matiuț și mulți alții. Acum, după mulți ani de la scriere (și pe alocuri, rescriere!!), a venit momentul nașterii romanului de față, datorită altor oameni minunați: pictorul Viorel Simulov, care a realizat coperta volumului, Lucian Șerban și echipa de la Glasul Aradului, care se vor ocupa de distribuția primei ediții și, nu în ultimul rând, editorul Flavius Ciulei de la Azbest Publishing, sufletul (și de ce nu, moașa!) acestei cărțulii. Le mulțumesc tuturor pentru fiecare idee, gând, opinie sau sfat; au constituit pentru mine adevărate daruri de lux, care au contribuit 100 % la realizarea a ceea ce veți citi în acest volum și în următoarele... Și mai ales, le mulțumesc tuturor (și menționați și nemenționați) pentru omenia și prietenia cu care m-au inclus în mijlocul lor!
Din 1995, datorită poetului Gligor Sava și a familiei sale, am început să frecventez şedinţele cenaclului literar “Luceafărul” din Arad. Cinci ani mai târziu, datorită poeților Vasile Leac și Constantin Butunoi, am început să merg şi la cel ţinut de Uniunea Scriitorilor din același oraș. Aceste noi preocupări au făcut ca vreme de aproape treisprezece și respectiv opt ani, viața mea să se schimbe radical. Intrasem într-o lume pe care o cunoșteam doar din auzite, plină de scriitori, artiști plastici, actori, muzicieni sau pur și simplu oameni de spirit, alături de care am petrecut clipe splendide. Acest fapt m-a încurajat să pornesc pe cel de al 3-lea drum care m-a ajutat din punct de vedere moral. O dată intrat în acest cerc, în acest univers mai bine zis, am avut acces la experienţe unice, fiecare în felul ei. Am strâns pentru publicare (sau nu), material îndeajuns pentru câteva cărţi : proză scurtă, încercări de teatru, poezie şi acest mini roman, cum l-am denumit eu, “Prețul singurătății”, terminat prin 2007. Acel “sau nu” dintre parantezele din fraza de mai sus este o confirmare a unui sentiment de nesiguranță care mă încearcă atunci când vorbesc de publicarea cărților mele... Nu e frică neapărat, dar de fiecare dată mă gândesc că mai e de umblat la textele pe care le-am scris și că încă nu sunt pe deplin gata pentru această acțiune. Romanul de față a fost citit în cadrul ambelor cenacluri literare arădene și comentat de câțiva dintre scriitorii renumiți ai Aradului, cu care am avut onoarea, norocul și bucuria să fiu coleg, dintre care Gligor Sava (+ Guguly!), Mircea Jurcă, Florin Bănescu, Constantin Butunoi, Vladimir Belity, Horia Simon, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Petre Don, Lucia Cuciureanu, Vasile Leac, Lia Alb, Ioan Matiuț și mulți alții. Acum, după mulți ani de la scriere (și pe alocuri, rescriere!!), a venit momentul nașterii romanului de față, datorită altor oameni minunați: pictorul Viorel Simulov, care a realizat coperta volumului, Lucian Șerban și echipa de la Glasul Aradului, care se vor ocupa de distribuția primei ediții și, nu în ultimul rând, editorul Flavius Ciulei de la Azbest Publishing, sufletul (și de ce nu, moașa!) acestei cărțulii. Le mulțumesc tuturor pentru fiecare idee, gând, opinie sau sfat; au constituit pentru mine adevărate daruri de lux, care au contribuit 100 % la realizarea a ceea ce veți citi în acest volum și în următoarele... Și mai ales, le mulțumesc tuturor (și menționați și nemenționați) pentru omenia și prietenia cu care m-au inclus în mijlocul lor!
B.B.…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu